Se întâmpla să fie deschisă poarta școlii dinspre străduța mea. În zilele acelea ajungeam la timp. Uneori ne lăsau să intrăm chiar prin intrarea principală în clădire. Trei trepte roase de sute de pași de elevi și cadre didactice, un hol spațios la care se ajunge după alte câteva trepte, culoarul spre cele două aripi ale clădirii, iar în față scările ce urcă la etaj. La poartă puteai fi oprit dacă nu aveai uniformă regulamentară, dacă nu aveai ecuson-număr de înmatriculare, ca la mașini, sau cordeluță în cazul fetelor sau dacă aveai plete, asta în cazul băieților. Sarafanul trebuia să aibă o anumită lungime. Dacă era prea scurt, trebuia să-ți cumperi altul. Nonconformista de mine, bănuiți că purtam sarafanul cu o palmă bună până sub genunchi. Că doar nu era să respect regulamentul! Ciorapii pantaloni sintetici erau pe lista obiectelor interzise. Un timp numai sintetic purtam și albaștri. Cei tricotați și bej nu-mi plăceau!

Apoi am trecut la bej, dar de nylon. Ce era să fac dacă trăiam pe picior mare? La propriu!

Cea mai spinoasă problemă însă însemna cordeluța. Nu-mi stătea pe cap nicicum! Am încercat cordeluța de plastic alb, de pânză, de satin…îmi aluneca de pe cap. Nu e de mirare că de obicei aveam o cordeluță în buzunar și nu pe cap. Dacă o uitam acasă, improvizam una din marginea albă a caietului și o prindeam cu agrafe. Puella mi-a atras atenția odată să-mi cobor antena, o parte a cordeluței se desprinse de sub agrafă și se înălța ca un catarg pe capul meu! Puella era profa de latină. Nu s-ar fi așezat niciodată pe scaun, deși trebuia să fi fost o încercare serioasă să stea în picioare 50 de minute! Nu de alta, dar nu mai avea nici ea 20 de ani! Se zvonea că s-ar fi așezat odată pe o felie de pâine unsă cu dulceață, răzbunarea unui elev, și de aceea evita să mai stea pe scaun la catedră.

Avea trăsăturile unui actor celebru pe vremea aceea și nu puteam să nu mă gândesc cum poate semăna atât de bine o femeie cu un bărbat! De multe ori i-am readus acel zâmbet ciudat în colțul buzelor, dându-i un răspuns bun sau traducând perfect un dicton, un vers sau un fragment din Cicero. Mă simpatiza, cred.

Profa de mate în schimb… era fată bătrână și practica Yoga. Ea a fost singura care îmi provoca adesea crampe la stomac! Nu-mi dau seama cu ce am meritat atâta atenție din partea ei. În primul an de liceu la algebră manualul începea cu câteva pagini de teorie. Povești din alea plicticoase, alambicate, puse acolo ca despărțitură între poza conducătorului suprem (tovarășul Ceaușescu, menționez celor care s-au născut după 1989) și exercițiile de algebră. Nu le citise nimeni din clasă, în afară de mine, care din curiozitate am subliniat câteva idei. Am răspuns cu brio la întrebările profei, eram la a doua întâlnire cu ea de la începutul anului școlar. A fost destul de amabilă, aș putea spune, mai ales când mi-a zis cu o oarecare satisfacție în glas: ”Fiule, se vede că te-ai pregătit,” asta în timp ce- mi trecea nota în catalog. Abia în pauză am auzit că primisem patru! Dirigintele mi-a transmis apoi că am reușit performanța de a lua două note de 4 în aceeași oră! Cei care o cunoșteau, din clasele mai mai mari care ”au avut plăcerea ”, îmi spuneau că pot sta liniștită. Nu mai scap de corigență!

Și n-am scăpat! Indiferent cât aș fi lucrat, puteam să rezolv o problemă de nu-mi ajungea tabla, nu conta. Replica ei era mereu aceeași: ”se vede că te-ai pregătit, fiule. Vezi că se poate? Patru!” Asta când era bine dispusă. Dacă era supărată, mă alinta cu apelativul ”Tu, Demone!” Odată am scos-o din sărite, recunosc, fără să vreau. Sau poate că voiam. Pentru că merita! Eram la tablă și în timp ce îmi explica dând cu degetul ei uscățiv peste mâna mea, a șuierat mai umed o silabă, stropându-mă pe față. Din nou recunosc, mi-am șters un pic teatral obrazul. Asta a fost decliclul care i- a dezlânțuit nețărmuita ei simpatie față de mine: ”Tu, demone, ce te uiți așa: dacă ai avea o furcă în locul ochilor …” A fost momentul care a pecetluit condamnarea mea la corigență.

În primul an de liceu, o corigență putea însemna adio de la liceul la care intrasem după un examen serios de admitere! Nu -mi făceam griji, dar nici nu-mi cădea bine. Aveam colege care-și calculau media generală la sfârșitul anului școlar, promovând clasa la milimetru, iar eu cu note între 7 și 10 la toate materiile, mă pregăteam de corigență!

Toată vara – pentru prima și ultima oară în viața mea, am petrecut-o la țară. Mai bine zis, nu toată vara, ci până a sosit telegrama: ”Mâine examen. Stop. Te pupăm. Stop. Mama.Stop.” Era în august, după 23, după Ziua Republicii Socialiste România.

Examenul de corigență n-a fost cine știe ce. Am avut ceva emoții, cred, din moment ce am trecut și pe la Liceul Pedagogic, așa , ca să mă asigur, dacă toate ațele se rup, să nu rămân pe drumuri. Aș fi dat examen de admitere acolo. Din fericire n-a fost nevoie. Când m-am dus după rezultate, profa cea nouă m-a anunțat că am luat examenul, iar de la anul vom studia împreună trigonometria! Tânără, măritată și nepracticantă yoga…

Bineînțeles că m-am întâlnit și cu profa mea, yoghina, care mi-a zis în stilul ei caracteristic: ”Bravo, fiule! Se vede că te-ai pregătit! Asta ar fi trebuit să faci și în cursul anului!”

( va urma)