Directorul școlii era un tip sever, o singură dată m-a chemat la raport. Motivul mi s-a părut absolut aberant. În weekend am fost cu tatăl meu într-o excursie în capitală. Fără permsiunea toa`șului director! Azi aș fi zis WTF?!, dar pe atunci am dat în cap aprobator la memorabila lui replică: ”să nu se mai repete!”

În clasele de ciclul doi, școala era mixtă. Băieți și fete, în clădirea mică aveam clasele, (clădire aceea despre care a curs atâta cerneală, mai bine zis s-au bătut atâtea taste!)

Proful de desen despre care am mai pomenit, obișnuia să verifice dacă aveam toate cele necesare pentru a învăța istoria artelor sau să scriem simplificat literele pe care unii și în stilul tradițional cu greu le caligrafiau. Metoda lui mi-a fost de folos mai târziu, când puteam lua notițe fără probleme! Ca de obicei, băieții mereu uitau ba caietul de desen, ba blocul de desen, ba rigla, ba culorile. Aveau din ce alege, așa că nu era oră de desen în care să nu fi fost aliniați 4-5 băieți în fața clasei. Un ghiont amical primului în coaste și săreau toți un pas lateral, mișcarea transmițându-se ca apa în vasele comunicante. Același ghiont din capătul celălalt al șirului și se redresau băieții, după care puteau trece la loc. Aveam un coleg mărunțel, el săracul nu scăpa așa ușor. Pe el îl ridica de gulerul hainei și ținându-l așa ridicat, întreba clasa, ”ce ziceți? Să-l iert de data asta?” Clasa zicea în cor: ”daaaa!” Acesta a fost momentul la care bietul copil ateriza, pentru că proful îi dădea drumul!

Pe vremea aceea engleza nu ne amenința limba cu transformarea ei în romgleză, pentru că în școală se preda franceza, germana și rusa. În ordine inversă, desigur! ”Ledză kidsă lon” sau ”caman en tuistăgan” ridicau deja serioase semne de întrebare: de unde știi tu de astea? Serialul la modă, The Saint, adică Sfântul cu Roger Moore (am fotografie cu autograf de la el, de la Boby Solo și de la Adamo, iar Margareta Pâslaru mi-a mulțumit pentru aprecieri, dar nu mi-a pus nicio poză în plic, acum înțeleg că nu din cauza mândriei!).

Din filmul cu Sfântul copiii au preluat doar articolul hotărât: ”The” (pronunțat exact așa: Te). Un profesor de geografie era alintat astfel, ”The Dopu”. Bineînțeles că nu-i plăcea. Bietul om circula călare pe o bicicletă și semăna cu un dop de șampanie. De aici i se trage numele. Indisciplinații au scris pe gemulețul ușii ”The Dopu” în timp ce el la tablă explica despre ”mai mulți munți mărunți” ținând în mână un indicator de doi metri. Ajuns cu fața spre ușa de la intrare, s-a făcut roșu ca sfecla și s-a repezit la ușă, gata să-l prindă pe făptaș. Negăsindu-l, hoțul neprins e negustor cinstit, i-a adunat pe toți pe care i- a găsit pe coridor și i-a mânat în minuscula sală de clasă, de abia mai puteam respira.

Și a ținut o morală, din care memorabile au rămas cuvintele: ”Mă, du-te mă la UTC mă, și spune- le mă, că tu râzi mă, la ora mea mă!” Și nu aveai cum să rămâi serios, când vedeai o grămadă de copii, care habar nu aveau de ce sunt luați cu arcanul și nici să protesteze nu puteau. ( Celor care au deschis aparatele mai târziu, să le traducem inițialele UTC=Uniunea Tinerilor Comuniști. Asta nu era un bau-bau, așa cum la 9 ani dacă erai un emininche te făceau, în cadru solemn, pionier, cu cravata roșie la gât, dacă erai emininche și la 14 ani, te făceau utc-ist, cu carnețel roșu de membru).

Dacă am zis de geografie, să-l pomenim și pe proful de la care am învățat toate capitalele și țările, ca pe ape. Îi văd și acum pantofii maronii de piele, impecabil lustruiți peste care se vedeau pantalonii de stofă, călcați la dungă, un gri de porumbel, ca să nu zic de șoarec: făcea un pas la stânga, un pas înapoi, un pas la dreapta, în timp ce ne spunea că granița nu e ceva peste care să treci așa.

Proful de istorie cred că se plictisea la ore, ori venea gata obosiț. Cert este că aproape că reușeam să-l adorm când mă scotea la tablă ca să-i povestesc despre evul mediu. Făceam câte o descriere despre casele de lemn, drumuri pline de noroi, domnițele cu rochii lungi transportate în butoaie de vlăjgani ca să nu se murdărească, incendiile , nu-i așa, că se întâmplau adesea și până să ajung la miezul problemei aveam un 7 garantat. Eu vedeam cu ochii minții toată povestea , inspirată din lecturile mele, nu degeaba împrumutam cărți de la Biblioteca județeană pentru Copii, de la Biblioteca Școlii și de la Biblioteca CFR. Și aveam destule cărți și acasă!

Tot același prof ne ținea și pregătirea militară. Nu prea cred că ar fi făcut armata, era tânăr , dar habar nu avea de arma despre care ne ținea o prelegere, furând cu coada ochiului datele dintr-o cărțulie. ”Aveți grijă , niciodată nu se ține arma așa”-spunea îndreptându-și arma spre fața lui! Apoi cu chiu cu vai am rezolvat dilema, care-i patul puștii și unde-i țeava puștii. Norocul nostru că n-am avut nevoie s-o și folosim.

(va urma)