Coridorul școlii e acoperit cu un mozaic lucios pe care copiii obișnuiau să se dea ca pe gheață, cei care aveau încălțări cu talpa netedă. Nu lipseau nici experții care reușeau să parcurgă jumătate de distanță între două clase dintr-un singur avânt. Ghinion pentru cel care i-ar fi stat în cale, căci ar fi zburat exact ca pe gheață! Astfel de exhibiții se desfășurau doar în rarele minute când nu se afla niciun cadru didactic prin zonă! Cum apărea vreunul, cum se cumințea fiecare, retrăgându-se politicos la perete.

În pauză nu rămânea decât elevul de serviciu în clasă, acesta ștergea tabla, aerisea clasa, uda florile de pe pervaz și când suna de intrare dădea raportul.

Majoritatea cadrelor didactice trecuseră de prima lor tinerețe. Impuneau respect prin simpla lor prezență. Dacă apărea vreun cadru didactic mai tânăr toată școala vuia. La chimie am avut un prof roșcovan și mai rușinos decât o fată mare. Din clasa a VII-a se necăjea să scoată chimiști din noi. N-a reușit. În fiecare sfârșit de trimestru eram în jur de zece candidați la doctorat, scoși la tablă. Trimestrul unu -floare la ureche, trimestrul doi…treacă-meargă, în schimb la ultima oră din anul școlar încă nu eram siguri cine trece , cine pică. Nici nu știam ce note aveam, mereu aveam câte un extemporal necorectat încă, un colac de salvare sau chiar de mărit media, dacă ai dat dovadă de cea mai mică simpatie față de chimie. Tabelul lui Mendeleev, câteva simboluri, nu erau grele de ținut minte, în schimb problemele ce semănau cu cele de mate – aici interveneau crampele moștenite de la ”demon”, nu mă încântau.

Orele de laborator mi-au plăcut. Aveam un laborator modern, cu tot felul de substanțe, eprubete, mese de laborator cu etajere, chiar și chiuvetă avea la capăt de masă. Nu puteam rezista tentației de a face experimente în așteptarea profului. Odată am reușit să fac un amestec de m-am pierdut ca măgarul în ceață! Jumătate din laboratul s-a umplut de nori albi! Fumega recipientul, scoțând un gaz ”inodor, incolor ce puțea ca dracul”, după cum l-a descris o colegă. ”Să nu se mai repete, puteai să provoci o explozie, tu chiar nu judeci?” curgeau laudele la adresa mea!

În clasă Proful roșcovan trecea printre bănci, fixându-și botul pantofilor. Tenul său alb se făcea roșu ca un rac, pentru că știa că toți ochii sunt ațintiți asupra lui. Dacă se uita careva mai insistent la pantofii lui, imediat verifica: e desfăcut șiretul cumva? La ce se uită? Când ajungea cu spatele spre noi, îi fixam ceafa și jubilam dacă am reușit să-l încurcăm și mai tare. Atât am putut face, drept compensare pentru examinările trimestriale! La întâlnirea de zece ani de la terminarea școlii aveam să aflu că eu de fapt eram bună la chimie, iar ”demonul” mi-a transmis că ea de fapt ținea foarte mult la mine! Aici s-ar potrivi din nou ceva englezesc!

Orele de sport, o altă distracție! Înviorare, jocuri cu mingea, exerciții de gimnastică și sărituri. În sus, în lungime, nu aveam probleme. Peste capră în schimb, era moartea mea! Mi-a fost de ajuns o singură săritură după care am eșuat pe spinarea caprei ca să nu mai fiu curioasă în veci cum se poate sări capra! Am reușit să șmecheresc cumva să fiu mereu în coloana celor care săriseră deja. Oricât de vigilentă era profa, nu mă vedea decât fuga -fuguța înapoi în coloana celor care-și așteptau rândul la o nouă săritură!

În curtea școlii, pe o porțiune de trotuar ne delimitau 60 de metri și pe acolo aveam de demonstrat calitățile de mare atlet, la alergat contra cronometru. Asta îmi plăcea și chiar scoteam un timp foarte bun, alergând ca vântul de ușor! În vis mai alerg câteodată și acum…

Am ales franceza din clasa a V-a, când erau la modă filmele cu Brigitte Bardot, Alain Delon, Jean Marais (Contele de Monte Cristo) și preferata lui tata, Edith Piaf. Nu am avut nici cea mică problemă cu limba. Primele două lecții, recunosc, am scris pronunția deasupra cuvintelor. Cu două lecții aveam toate exemplele de combinații de litere care – cum se pronunță. De acolo începând n-am mai avut probleme. Profa de franceză o femeie înaltă, îmi amintesc că avea un nas ascuțit, părea o franțuzoaică, mereu elegantă, cu mijlocul strâns de un cordon lat, cu fuste și bluze elegante, pe tocuri, coafată, parfumată! Când am văzut-o (eram în clasa a V-a, atunci am decis că mă fac profă de franceză!) ”Bon, Simone, dix!”-îmi zicea de fiecare dată, pentru că eram abonată la nota zece. Eu m-am făcut profă de franceză, dar m-am lăsat, iar modelul meu, după cum s-a zvonit, a fugit din țară!

(va urma)