Am mai avut o profă de franceză, probabil doar pentru o scurtă perioadă, pentru că nu-mi trezește nicio amintire. Apoi a apărut un bărbat înalt, masiv, taciturn, cu părul des dat pe spate, de un calm de nedescris. Se așeza la catedră, se apuca de răsfoit catalogul și atât de încet pronunța câte un nume, că doar bănuiai că despre tine ar putea fi vorba. Zăbovea preț de câteva secunde asupra paginii, dacă nu se ridica nimeni, întorcea pagina până dădea peste o elevă cu auzul mai fin. Te lăsa să zici ce știai, rar punea întrebări. Mi-a rămas în amintire svetărul său de lână, de un verde crud, cum putea să fie iarba verde de acasă. Nimeni nu știa exact de unde vine, de ce e atât de ciudat, dar se șușotea că ar fi făcut pușcărie. În ultimii ani de liceu nu prea mai avea de explicat mare lucru. Aveam deja 6-7 ani de vechime în studiul limbii, citeam fragmente din operele clasicilor francezi și făceam un fel de analiză literară. După un fragment citit frumos cu vocea tare trebuia să ghicim ce a vrut să spună autorul? Și spuneam. Fiecare cât a priceput.

Modelul meu după plecarea profei de franceză a devenit vecina noastră de la parter, pe care o chema Erika, bătea de zor la mașina de scris, coresponda și vorbea mai multe limbi străine. Mi-am propus să mă fac Erika! Și am început prin a visa la o mașină de scris. Pe când mi-am cumpărat-o, biata de ea a ajuns în scurt timp exilată în fundul dulapului, calculatorul fiind mult mai atractiv! Citeam cu vocea tare toate etichetele de pe toate produsele, mai puțin cele scrise în chineză…Îmi plăcea cum sună germana, rusa, poloneza, ceha, maghiara. Imitam vocea de radio.

Italiana am exersat-o învățând pe de rost aproape toate replicile din ”In ginocchio da te” cu Gianni Morandi, filmul pe care l-am văzut de vreo șase ori! Am mâncat și albuș de ou bătut spumă cu zahăr ca să pot cânta după rețeta eroului din film! Pentru că aveam obiceiul să cânt! Și cântam! Cât mă țineau plămânii, concurând cu radioul ”Enescu” cu sonorul dat la maxim în cele patru difuzoare. Dacă aveam noroc, îl și vedeam pe Joe Dassin la televizor, cântând Vara indiană, America…Dacă nu, era bun și imnul Franței. Tot un exercițiu de dicție era!

Pe lângă îndeletnicirile mele de mare colecționar de șervețele, timbre, autografe și poze de artiști, împletind utilul cu plăcutul, corespondam cu tineri din lumea largă, exersând limba și colecționând ilustrate în același timp.

Revenind la liceu…după mulți ani am aflat că proful meu taciturn de franceză făcuse întradevăr pușcărie. ”Eu sunt născut în Maramureș. Am fost arestat pentru uneltire împotriva ordinii sociale în urma unor acțiuni ale tinerilor maramureșeni împotriva anexării Maramureșului la Ucraina, încă din 1945. Am trait reflexul național de respingere al comunismului. Ne-am organizat ca elevi pentru că am considerat comunismul ca un act de înaltă trădare. (…)

Închipuiți-vă noiembrie, decembrie în celulă de pușcărie fără geam, cu ciment pe jos și apă turnată pe jos. Stăteam acolo în lanțuri grele, în haine de vară, în frig, zi și noapte. Fără nimic. Mâncare primeam la trei zile. În celelalte două zile primeam o singură bucată de mămăligă rece și apă. Atât…

Stai tot timpul în picioare, dacă stai jos îngheți. Dormi în picioare, stai jos, te plimbi. Lipsa de somn e un chin enorm. Foamea e un chin. Asta a fost în închisorile comuniste: frigul, foamea și frica. Mereu erai amenințat … 

Când eram arestați, în 10 decembrie 1948 s-a semnat declarația Declarația Fundamentală a Drepturilor și Libertăților Omului, votată de Națiunile Unite. Noi eram bătuți și chinuiți crunt atunci. Eram torturați.

M-au legat de mâini și de picioare iar pe sub mi-au trecut un drug, o bară de fier. M-au pus între două mese și cu picioarele în sus după care îmi băteau tălpile. Iar bătaia la tălpi este groaznică. Nu simți durerea neapărat în talpă, dar simți în creier că îți bagă cineva o furcă. Mă țineau așa și mă băteau până leșinam.

Apoi turnau apă pe tine. Cu timpul îți reveneai, dar nu puteai umbla pe picioare. Dacă erai singur în celulă mergeai până la WC târâș, în genunchi. Mă duceau alți colegi din celulă…

Aistență medicală nu exista. Eu după bătaia pe care am primit-o cu palmele mi s-a infectat urechea stângă și nu am primit niciun tratament, am făcut otită, dar s-a vindecat singură. (…)

Am stat închis în multe închisori și lagăre. Am avut două condamnări. În 1948 am fost condamnat la 5 ani de închisoare la care mi s-a mai adăugat un spor de doi ani, am stat închis nevinovat. Am fost eliberat în 1955 iar mai apoi  în 1958 am fost din nou arestat și acuzat de uneltire împotriva ordinii sociale. Prima instanță m-a condamnat la 22 de ani de muncă silnică. Am depus recurs. Am fost eliberat în 1964, după 6 ani la presiunile americanilor. România semnase și beneficia de clauza națiunii celei mai favorizate.(…). După eliberare în 1964 m-am înscris la facultate, în 1969 am terminat, am ajuns profesor la Tg. Mureș. După a doua eliberare am fost lăsat în pace, am putut termina facultatea.”(Tudor Curtifan / 25 noi 2017)

În decembrie l-am revăzut în oraș. Nonagenar, înalt, cu părul alb și tăcut!

(va urma)


”Il consider sfant pe acela care indura prigonirea fara sa scoata o vorba, il incurajeaza pe aproapele sau, nu spune niciodata o prostie care sa il incite pe altul sau sa starneasca indignarea cuiva, nu spune niciodata un lucru neplacut lui Dumnezeu. Prin tot ceea ce spune, el zideste, intareste credinta si rezistenta celor din jurul lui, le da curaj acestora si le imbunatateste viata. Sfintii pe care i-a intalnit in inchisori erau dedicati lui Dumnezeu si folositori oamenilor.”-cu acestecuvinte se încheie cartea interviu ,o convorbire cu Traian Călin Uba a domnului profesor Nistor Man.