Afară sunt minus 2 grade Celsius, primăvara o fi departe încă, dar mi-am adus aminte de cântecul acesta, reprezentativ pentru școala noastră. În refrenul ”tralalalala lalala tralalalala” ne puteam aerisi plămânii, în timp ce mărșăluiam roată prin curtea cea mare, sau în spatele clădirii, în spațiul mai restrâns din curtea cea mică. Noi cântam ”Râde iarăși primăvara” cu mult timp înainte de 1 Mai, Ziua celor ce muncesc, dar nu ne mai puteam opri un timp, nici după ce am defilat prin centrul orașului. Păi cum să nu cânți, dacă ”Veselia umple țara c-a venit întâi de Mai”…

Exersam pasul de defilare cu tot entuziasmul ce ne cuprindea în timpul pregătirilor, mai ales dacă pentru asta săream peste ora de muzică, sport sau atelier.

Nu știu cum se făcea, dar de 1Mai, înainte de masă nu-mi amintesc să fi plouat vreodată, chiar dacă după defilare se mai înnora sau se strica vremea urât de tot. Am defilat, am cântat, apoi dezorganizat am părăsit centrul pe străzi lăturalnice. A doua zi am scris câteva compuneri cum am petrecut ziua celor ce muncesc și astfel …a mai trecut un an! De fapt se apropia de sfârșit, căci vacanța mare venea cu trenul din Franța pe 15 iunie!

Anul școlar începea și se încheia în curte. Acolo se aduna în careu toată floarea cea vestită a școlii. După discursul de început de ani ne luau în primire diriginții și în funcție de anul de studiu eram mânați în clase ori trimiși acasă, pentru că învățam în schimbul doi. În clase ne întâmpina un miros puternic de ”școală”. Dintr-un chenar pe perete, deasupra tablei ne privea ”toașul” președinte. Am intonat imnul-un fel de Tatăl nostru post decembrist, ne-am ocupat locurile ca și în anii trecuți, fiecare cu colega cu care se obișnuise deja. Asta în cazul în care mai exista colega. Pentru că se putea întâmpla ca vreuna să se lase de școală, să se mărite sau pur și simplu să nu mai știm nimic despre ea.

Am preluat manualele. De pe prima pagină ne întâmpina același președinte. Văzând la televizor tot felul de șefi de stat din țări îndepărtate, deși nu știam de ce ar trebui să fie în fiecare manual poza președintelui, trebuia să recunosc, că ”șeful nostru e mai frumos.” Am notat orarul și din ziua următoare intram deja în pită! Încă din clasele primare ne-au obișnuit să nu avem numai o învățătoare, așa că în clasele mai mari, să ne obișnuim cu fețe noi, era ceva firesc.

Am făcut parte din generația de sacrificu. Pe noi au experimentat toate ideile inovatoare. Începând din clasele de liceu au exilat băieții cu câteva sute de metri mai jos, la liceul de pe partea opusă. Foștii colegi veneau în pauze până la colțul străzii, în vizită fulger, dacă tot au ieșit după un corn la buticul de peste drum. Aveam profesori separat pentru toate materiile. Au introdus cabinetele de limbi străine, de fizică, de chimie, de biologie, unele nu erau decât cu numele, fiind în pregătire, dar asta nu ne impiedica să ne trambalăm cu toate catrafusele după noi. Migrația elevilor dintr-o clasă în alta, de la un etaj la altul însemna o harababură greu de imaginat.

Cu trecerea anilor ne-am mai șmecherit și noi. Ecusonul îl prindeam cu un ac de siguranță pe sarafan, pe piet, ușor de dat jos când ieșeam pe poarta școlii. Cămașa albastră o mai schimbam cu una albă, un batic la gât, părul despletit, chiar dacă părul indisciplinat păstra valurile codițelor proaspăt desfăcute, destul de ușor ne puteam transforma în domnișoare. Porecla noastră era ”călugărițele de la Unirea”! Până și bretonul era un semn de indisciplină!

Dacă o fată din zilele noastre ar fi ajuns într-o clasă de ”călugărițe”-dacă ar fi trecut printr-o minune de cerberul de la poartă! Nu -mi pot imagina ce s-ar fi întâmplat! Cercei, brățări, zorzoane, unghii vopsite, gene false, păr vopsit, pantaloni rupți în genunchi, pe tocuri?? În fața unei clase de fete cu ciorapi de bumbac bej, pantofi cu talpa plată, sarafan albastru de tergal , lucios pe spate de atâta stat pe băncile de lemn, cămasă albastră cu ecuson, cordeluță pe cap, părul împletit dacă e mai lung de umeri, sau tuns scurt, cu unghiile tăiate, mâinile curate, fără bijuterii, nefardate! Cu carnetul de elev la purtător, cu notele luate la cunoștință de părinte sau tutore legal!

Cu toate astea nu eram deprimate. De fapt nici nu știam că ar putea să fie altfel și nu aș fi crezut că voi apuca o zi în care voi putea compara cele două stiluri vestimentare!

Păream noi ruda săracă a generației de azi, dar sunt convinsă că am acumulat mai multe cunoștințe decât ”tineretul de azi.” Știam de pe atunci că sunt o mulțime de chestii de care nu vom avea nevoie în ”viața cu V mare”, dar au fost multe lucruri elementare pe care noi le-am învățat în mod firesc și pe care tinerii de azi nu le înțeleg. Am întâlnit tineri care nu știu să spună în ordine numele lunilor, care câte zile are, să citească un ceas analog, să facă adunări simple în cap, să citească cursiv un text la prima vedere, tabla înmulțirii, țări, capitale, continente, se încurcă în denumirile județelor, orașelor la noi în țară…

(va urma)