Prin geamul deschis, fără să vreau, îmi puteam îmbogăți vocabularul cu cele mai pitorești expresii. Din toate zonele țării, concentrații fiind recrutați indiferent de unde s-au lăsat la vatră. Unii au încercat să se eschiveze, alții chiar au cerut să mai petreacă șase luni pe cel mai mare șantier al țării. Muncitorii erau bine plătiți. Casa, masa asigurată, permisii din când în când. Nu era chiar atât de rău. Meseriașii erau foarte căutați, așa că nu e de mirare că cei mai șmecheri reușeau să fie pontați de brigadierul pe șantier în timp ce ei lucrau prin capitală, nu odată cu materiale procurate de pe șantier.

Dimineața și seara trebuiau să fie prezenți la plecarea și la sosirea înapoi în cazarmă. La punctele de lucru responsabilitatea cădea pe umerii brigadierilor. Cadrele militare deși răspundeau cu funcția dacă vreunul dintre concentrați ar fi pățit ceva, nu aveau cum să-i supravegheze. După masa de seară îi aduceau în cazarmă, dimineață îi duceau la masă, de acolo intrau pe șantier, la prânz mai ieșeau pentru masa de prânz, la barăcile din apropierea șantierului.

Periodic se schimbau echipele. Unii veneau, alții plecau. Curtea cazărmii ar putea povesti multe. La sosire, obosiți de pe drum, oarecum timorați de necunoscut, erau destul de cuminți. Așezați pe iarbă își așteptau comandantul de pluton ca să-i ia în primire. Peste câteva săptămâni erau deja puși în temă cu tot ce însemna ”Casa Republicii”.

În ultimii ani înainte de evenimentele din decembrie alimentele de bază au fost raționalizate. Judecând după hrana rece pe care o primeau concentrații, militarii în termen, nu ai fi zis că trăiam vremuri de restriște. Cașcaval, ouă fierte, șuncă presată, salam, ardei, roșii, pârjoale moldovenești…

Cei care locuiau aproape de capitală, renunțau la hrana rece, nu le trebuia nici foaie de drum, nimic, numai să fie lăsați să plece către casă cât mai repede. Cei care aveau tren mai târziu, au așteptat prin curte sau au plecat în oraș. Plutonierul de companie, cel care prelua alimentele, un tip descurcăreț din Bistrița, făcea ce făcea, dar în ziua când unii rezerviști ajungeau la deconcentrare, hrana rece nu prea ajungea la timp.

În ușa larg deschisă a apartamentului (fosta cancelarie a companiei zece) am fixat o masă de bucătărie, de acolo împărțeam soldele după un centralizator cât jumătatea mesei. Retribuția medie la concentrați era de 4000 de lei, iar militarilor în termen 2500-2600 de lei. Programul de lucru începea la 7, se încheia la 19,30. De luni până vineri se lucrau 11 ore, sâmbătă 7 ore, iar de două ori pe lună se lucra și duminica, câte 5 ore. Părăsirea șantierului era permisă numai cu bilet de voie, iar neîndeplinuirea planului însemna cea mai gravă abatere! Cadrelor militare li se cerea vigilență, evitarea evenimentelor deosebite (de asta se făceau controale de trei ori pe zi), dar și completarea dosarului cu documente de partid, direct din ziar.

Dacă în prima noapte am dormit îmbrăcați, crezând că dimineața ne vom muta, așa cum ne-au promis reprezentanții de la Trustul de Construcții Carpați, încet – încet ne-am obișnuit și cu țânțarii și cu scandalurile din curte. Rezerviștii concentrați, unii mai aproape de vârsta de pensionare decât de anul când fuseseră lăsați la vatră, erau destul de necăjiți. Au fost rupți din sânul familiei de pe o zi pe alta, luați cu arcanul, de parcă ar fi plecat la război. Cei mai liniștiți din fire își vedeau de treabă, dacă trebe-trebe, dar alții, mai puțin duși la biserică își înecau amarul în băutură. În tot Bucureștiul nu găseai de băut înainte de ora 10, și nici după ora asta decât în anumite locuri, departe de șantierele care au împânzit orașul, tovarășii s-au descurcat.

Dincolo de drum, pe strada Energeticienilor era un Shop, de acolo își procurau necăjiții licorile atât de necesare supraviețuirii. Băuturi dubioase, contrafăcute vândute de personaje la fel de dubioase. Câte un tuciuriu cu spirit de inițiativă se aproviziona cu câteva sticle, cu un exemplar din ziarul central al Partidului Comunist Român și își deschidea sucursală prin fața blocului. Bucata de ziar cu o sticlă ce părea uitată acolo, nepăzită aparent de nimeni, era de fapt un butic în aer liber. Cum te apropiai de peticul de ziar, imediat apărea vânzătorul: ”Cu ce vă servește băiatul? ” deși părea cu nu are mare lucru. Dacă voiai Carpați fără filtru de Sfântu Gheorghe? 10 lei pachetul (în loc de 3,25 lei, prețul oficial, dacă s-ar găsi). Un plic de cafea ”nechezol”? Imediat. 25 de lei. Vinul? 80 de lei sticla. Berea? 25 de lei, ca la Athenee Palace! Prețurile creșteau odată cu cererea. Pe lângă aceste sortimente considerate selecte, mai era o licoare ieftină ce puțea ca dracu și îi afecta îngrozitor pe sărmanii consumatori.

În noaptea dinainte de deconcentrare toți erau viteji. Se aruncau sticle, dulapul de lemn, un forțos a aruncat chiar patul de fier pe geam! Nu mai aveai ce să le faci! Un bătrân și-a stricat toată solda la Shop cu fetițele vesele. Dimineața s-a întors în cazarmă plângând, mahmur și fără bagaje, că nu are curajul să meargă acasă la muiere fără bani…Un altul și-a pierdut ecusonul, legitimația și…cămașa! Din fericire au fost găsite a doua zi, că altfel ne alegeam cu un ”eveniment deosebit.”

(va continua sau nu)